Bătrânul îi dădu ascultare. Îngenunche pios, căci era vorba de ultima dorință a stăpânului său, răsfiră printre degetele-i uscate nod după nod, fir după fir, dând glas mesajului, încet, rar, cu fraze întretăiate:
«Lui Haucaropora, fiul meu și cel din urmă incaș... Când vei da cu ochii de acest Khipu, eu voi fi murit... Și neamurile mor... Al nostru s-a dus cum m-am dus și eu... Ia-ți nădejdea că va învia vreodată... Nu vei domni nicicând... Neamul nostru a pierit din pricina aurului și argintului său. Oare ai vrea să mori și tu la fel?... Dacă neamul nostru ar fi fost mai sărac, mai trăia și mai muncea încă și azi. Rămâi deci sărac. Atunci vei trăi și vei munci... Nu în aur să-ți afli bogăția, ci în minte și în suflet. Așa vei fi mai fericit decât toți străbunii tăi... Te rog, nu-ți poruncesc... Aurul e al tău. Ia-l sau lasă-l aici... Dacă-l iei, o să ajungi robul lui, dacă-l disprețuiești, o să fii un om liber... Vinde buzduganul de aur al incașilor și vei avea destui bani ca să înveți și să ajungi un bărbat pe care munca îl cinstește... Desfătarea în lenevie te va pângări... Dacă vrei totuși aurul, ia-l... Însă ferește-te de focul din jgheaburi!... Pentru cinstea și fericirea ta, întoarce aurul în pământ, căci de acolo fu scos... Atunci vei fi într-adevăr bogat... N-ai decât să aprinzi primul fir de lângă focul tăinuit și să fugi repede din hrubă... Și acum alege, însă alege bine! În trupul tău curge sânge de stăpân, deci stăpânește-te pe tine însuți. Vei izbuti... Eu îți stau și îți rămân alături. Fă ca spiritul meu să se bucure că am un asemenea fiu... Atunci el te va ocroti până mă vei urma în lumea unde nici aurul, nici argintul nu au preț, ci doar avuția inimii trage în cumpănă... Poartă-te ca un fiu al meu, căci îți sunt tată!»
Hauca stătea drept, cu ochii la soarele pe care strămoșii lui îl veneraseră și căruia îi închinaseră rugi. Acum astrul zilei pălea și cobora încet îndărătul munților. Astfel pălise și grandoarea incașilor, până se stinse de tot.
